Rabdare

Am să încerc un răspuns la acest post al Bogdanei. Se dă întrebarea: de ce ne place atât de mult nouă, generației 2.0, să tot schimbăm lucruri? Ne mutăm din casă în casă, schimbăm iubite/iubiți pe bandă rulantă, job-uri pe bandă rulantă, plecăm oriunde prin țară prin străinătate numai să nu stăm pe acasă. Am să încerc un răspuns: pentru că nu avem răbdare.

Pe vremuri lumea avea mult mai multă răbdare. Da, într-adevăr, și de nevoie pentru că nu aveai neapărat alegeri. Dacă te certai cu jumătatea ta, pentru a refula trebuia să pui mâna pe telefonul cu disc, să aștepți să plece jumătatea sau să adoarmă, să formezi numărul confesorului/confesoarei, să întrebi „Alo, familia…?” după care să ceri cu cine trebuie, și să îți începi confesiunea (deseori ascultată de organele patriei). Astăzi, este destul să scoți furios telefonul mobil să postezi pe Facebook/Twitter o tâmpenie de inimă albastră la care să comenteze zeci din „prietenii” tăi, „prieteni”/„prietene” care oricând pot fi înlocuitori ai jumătății tale. Tu știi asta, ei știu asta, și cu siguranță și jumătatea știe asta. Și de aceea este atât de ușor să schimbi jumătatea, pentru că ai de unde alege, ai mijloacele, și nu mai trebuie să ai răbdare.

Casa? Sunt mii de oferte pe piață, una mai OK decât cealaltă. Nu mai este nevoie să stai să aștepți să ți se repartizeze un apartament. Închiriezi ceva, nu-ți mai place, pleci. Alternativa este să iei o casă a ta, cu un credit de la bancă la care plătești zeci de ani la el. Tot un fel de chirie, doar că nu mai este la fel de ușor să scapi de casă dacă nu îți place. Deci, dacă ești practic închiriezi.

Joburi? Sunt nenumărate opțiuni, atât în România cât și în străinătate. Ai într-adevăr de unde alege. A, că nu ne place nimic și mulți preferă să stea în continuare cu mami și tati până apare acel job de executiv la care MERITĂM să fie angajați, nu fac nimic. În orice moment în care apare o discuție în contradictoriu cu șeful/șefa angajații intră furioși pe BestJobs sau caută job-uri prin străinătate. Uneori nu mai au răbdare să ajungă la calculator și încep căutarea de pe telefon. Nu mai stă nimeni să asculte opiniile altora sau să învețe. Orice bulifrici care a citit pe net despre Adobe Photoshop se visează Art Director stând la un trabuc cu Naumovici explicându-i că magenta este o culoare de tot rahatul. Problema este că mulți dintre acești visători chiar candidează la job-uri de Art Directori.

Călătorii? Uhuuu, câte opțiuni sunt! Nici bine nu terminăm concediul că deja visăm la următorul și îl și planificăm. Vedem poze făcute în concediu de colegul/colega și imediat ne dorim să fi fim acolo unde a fost el/ea. Brusc nu mai este bine unde ai fost TU, este bine unde a fost CELĂLALT. În fiecare week-end ieșim în oraș, afară din oraș, așteptăm delegațiile să mai „schimbăm” și „aerul”, visăm la plecări prin străinătățuri…

Ceea ce mama Bogdanei știe, și știm și noi (dar nu acceptăm) este că timpul trece. Banii îi facem, îi cheltuim, îi pierdem și îi facem din nou dar timpul pierdut nu ni-l mai dă nimeni înapoi. Zburăm din floare în floare, din job în job, din casă în casă, din oraș în oraș, nu ne convine nimic, vrem tot timpul mai mult, mai bun, mai departe. Și secundarul vieții ticăie a dracu fără oprire, nu putem să dăm pauză așa cum o facem la filmulețul din Bora-Bora de pe YouTube atunci când sună telefonul.

Și ajungem la o vârstă când contează mai mult ce ai făcut nu ce nu ai făcut. De aceea răbdarea este foarte importantă. Răbdarea devine o calitate pe care trebuie să o reînvățăm. Trebuie să reînvățăm să construim, să așezăm fundații stabile și să reînvățăm să planificăm, nu doar să trăim clipa. Pentru că clipa trece…

Comments

  1. says

    Da, ai zis bine, mai ales spre final. Fiecare chestie are timpul sau si e bine sa ne sincronizam cu ritmul natural de trecere a timpului.
    De ex. in cazul fetelor. Multe nu vor copii pentru ca vor cariera, distractie si calatorii, iar pe la 35 de ani le ticaie ceasul biologic si vor sa fie mamici, doar ca e putin cam tarziu. De multe ori cand pot, nu vor, iar cand vor, nu mai pot.
    Trebuie sa ne sincronizam!

  2. Ana says

    In ultimul timp aud din ce in ce mai des ca suntem superficiali, instabili, inconsistenti…nu stim sa ne asumam responsabilitatea, nu facem performanta, nu avem anduranta, ne vaicarim prea mult si credem ca totul ni se cuvine. Vrem mult, repede, fara efort.

    Ce nu inteleg e de ce nimeni nu ia in considerare contextul – eu vad lucrurile asa: suntem rezultatul unui mediu .. avem mii de surse si stimuli care ne distrag atentia zilnic, informatie nelimitata si schimbari rapide cu care trebuie sa tinem pasul. Nu mai exista o reteta, o cale la capatul careia sa te astepte un rezultat sigur. Ne adaptam in permanenta si asta ne ocupa tot timpul.

    O chirie si un trai decent nu-ti permiti decat de la 2000 in sus. Daca stai cu parintii esti un norocos..oricum n-o sa ai bani de-un credit in curand – la 35 poate vei reusi sa-ti iei o garsoniera.
    A disparut conceptul de ucenicie, nimeni nu are timpul sau dispozitia sa-ti arate, sa te invete…trebuie sa furi meserie. Te formezi singur, din zbor…daca ai noroc.
    Stai intotdeauna peste program – cui ii pasa? doar nu vrei sa fii rasplatit pentru asta. Nu ti se da metoda.. sau macar task-uri clare, dar trebuie sa obtii rezultate. Managerii nu delega, dar asteapta rezultate. Fiecare tasta pe care o atingi trebuie sa genereze profit instant…
    Miile de oferte despre care vorbesti..un mit urban, sunt convinsa.

    @alx – 90% din cazuri femeile isi doresc… relatii, logodne, mutat impreuna, copii – but men aren’t ready.. pentru ca vor sa-si traiasca a 10-a adolescenta.

    Comunicam mai mult, mai des, dar mai superficial. Sunt rare momentele de intimitate reala pentru ca ne protejam de invazie prin masti. Am invatat sa investim mai putin ca sa nu pierdem mai mult…tocmai pentru ca sunt atatea optiuni. More is Less. (paradoxul alegerii)

    Suntem determinati sociocultural. Ne schimbam modul in care percem timpul, spatiul, informatia, aparteneta, relatiile, libertatea…scopul.
    Nu ne gasim locul si rabdarea n-o sa rezolve sentimentul asta.

    Eu cred ca ar trebui sa gandim mai mult asa: http://www.youtube.com/watch?v=zDZFcDGpL4U

  3. says

    Dacă-mi permiți o completare: cred că pe lângă răbdare, avem nevoie de modele. Avem nevoie de oameni cu coloana vertebrală, care să ne impună un stil de a fi, care să ne facă să vrem să fim ca ei, care să ne inspire respect și să trezească în noi dorința de a fi mai buni, mai etc.

  4. says

    Salut,

    Eu as zice ca e nevoie de rabdare, clar, dar mai e ceva care trebuie sa avem: profesionalism.

    Daca esti profi, e egal unde mergi si ce faci, caci o faci bine. Ba chiar este indicat sa mergi in n tari si sa lucrezi (oameni diferiti cu stiluri diferite), e ok sa ai 100 de prietene (descoperi fix ce ti se potriveste tie ca si structura de om + experienta de viata) si multe altele.

    Du-te, exploreaza, experimenteaza, fa de toate la timpul lor descopera ce-ti place si fa acel ceva, dar fii intotdeuna un profesionist si inca ceva: invata sa spui simplul si banalul ‘multumesc’.

    E uimitor cum acest cuvant dispare din conversatiile mondene, iar atunci cand este rostit de multe ori este fals. Si este chiar pacat…

    PS: Acest post este foarte bun, pacat ca nu este cu un target mai mare si iarasi pacat ca cei care-l inteleg sunt deja pe acest drum, iar ceilalti se plictisesc dupa primul rand sau nu inteleg nimic; sper ca din acest post + comentarii sa invete cineva ceva nou si scopul sa fie indeplinit.
    Salutari din Sibiu…

  5. says

    Foarte bun postul, felicitari!

    Din punctul meu de vedere, ca un ins la 30 de ani re-intors cu chirie la un bloc de garsoniere, rezonurile pentru starea asta de fapt sunt complexe 🙂 Noi astia de ~30 ani suntem destul de interesanti ca generatie: primii ~10 ani din viata ni i-am petrecut-o sub cea mai neagra perioada a comunismului din Romania, adolescenta ne-a fost marcata de dezordinea si haosul din anii ’90, iar perioada studiilor si early-career de minunatii ani 2000. Cred ca o explicatie pentru “ratacirile” si momentele de tipul “hai-sa-fac-cat-mai-multe-cu-viata-mea” sunt din cauza faptului ca noi in sinea noastra inca mai avem un pic din respectul/teama insuflate de tovarasele educatoare sau de bunicii mai mult sau mai putin comunisti, dar pe de alta parte vedem ca astia mai tineri decat noi (de 18-22 de ani) nu au nici un fel de inhibatii si intr-un fel vrem sa fim si noi ca ei. De aici problema 🙂

    Deasemenea, nu ajuta deloc faptul ca multi dintre noi am fost prea ocupati cu construirea unei cariere sau cu urmarea unor studii fara sens in strainatate ca sa mai avem timp sa ne dezvoltam personal citind o carte sau vazand un film bun la momentul potrivit. D-aia, ii vad pe multi cei din geenratia mea (corporatisti, ad-men etc.) loviti de momente scoase din Anna Karenina care habar nu au cum sa reactioneze, se comporta ca niste copii mici. Pur si simplu, multi dintre ei nu s-au antrenat pentru viata, stiu sa faca Excel-uri, Power Point-uri, sa convinga un cilent, dar la chestii inter-umane si care tin de viata sunt, cum sa zic, niste shcolarei si schcolaritze.

    Just my 2c 🙂

  6. says

    „Pe vremuri lumea avea mult mai multă răbdare” Pentru ca lucrurile se intamplau foarte incet. De exemplu o scrisoare ajungea intr-o saptamana. Acum trimiti un SMS ori un mail si ai salvat o saptamana 🙂

Trackbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *