Overshooting

overshooting

Am fost aseară la PR Award, eveniment la care s-au decernat premii pentru campanii de PR pe diverse categorii. Nu am să comentez calitatea premianților (printre care ne-am numărat și noi :)), sau a evenimentului, vreau însă să mă leg de una dintre primele categorii premiate: Junior PR. La această categorie au fost premiate inițiative de comunicare ale tinerilor sub 25 de ani. Toate discursurile au elogiat calitatea lucrărilor tinerilor, „viitorul nostru este în mâinile lor”, sute de laude, cuvinte mari etc.

Toate aceste laude sunt foarte periculoase. Știu pentru că am trecut prin așa ceva și știu care este efectul. Toate aceste laude trebuie însoțite de conștientizarea faptului că acești tineri mai au enorm de învățat, enorm de multă experiență de acumulat, ENORM DE MUNCĂ! Se vorbea acolo de SF-uri gen „când veți deveni antreprenori”, „veți gestiona bugete de…”, în loc să li se spună felicitări pentru realizarea extraordinară și că este un prim pas deosebit de important în cariera pe care TREBUIE SĂ ȘI-O CONSTRUIASCĂ.

Riscul este de overshooting. Am să explic conceptul prin două exemple:

  • în aviație, într-o luptă avion vs avion, avionul din spate încearcă să se apropie de avionul din față pentru a-l putea lua la mitralieră, rachetă etc. Mult prea încrezător, accelerează, mai ales într-un viraj în care oponentul încearcă să scape. Dacă oponentul este bun, va sesiza oportunitatea și va frâna brusc; cel din spate, dacă este ne-experimentat, va trece în goană pe lângă oponent, care îl va prinde chiar el în mitraliere, rachete etc. Deoarece cel din spate a overshot.
  • în motociclism, când sari de pe un dâmb pe alt dâmb, dacă accelerezi prea tare, vei cam ateriza în bot, pentru că ai overshot și ai depășit cu mult zona de aterizare în siguranță.

Overshooting-ul este ceva ce văd la multe tinere talente. Vin din băncile facultății, performează în primul an de lucru, primesc zeci, sute de laude și pe moment simt că lumea este a lor. Nu au experiență și cred că tot succesul li se datorează capabilităților lor mult superioare peste cele a colegilor sau a competitorilor. Și vor crede că pot face muncă de management, își pot asuma roluri de conducere sau și mai rău, responsabilități adiționale pentru simplul motiv că au performat deja și au arătat ce au de arătat.

Și atunci fac overshooting. Devin depășiți de situație și scapă lucrurile de sub control. Și încep să greșească masiv. Aici lipsa de experiență își spune cuvântul. Spre diferență de aviație sau motociclism, își dau seama mult prea târziu că au făcut overshooting, dar la fel ca în aviație sau motociclism, își dau seama abia când se duc în cap. Este principalul motiv pentru care tinerele talente eșuează lamentabil în multe inițiative. Lipsa unui mentor sau a unui manager bun în acest caz, care să îi explice detaliat overshooter-ului ce s-a întâmplat poate duce chiar la omorârea din fașă a unei cariere promițătoare. Nu pentru că ar fi dat afară de la job, ci pentru simplul motiv că frustrarea pe care o prinde este foarte mare, căderea este de undeva „de sus” iar revenirea nu este deloc ușoară. Deseori acestor tineri li se pare că dintr-o dată toți le sunt împotrivă, management-ul este de rahat, colegii de rahat, clienții imbecili, partenerii proști etc.

Cum spuneam, am întâlnit destui overshooteri. Ce este comun la toți este că în momentul în care le explici că se apropie de clipa în care vor da cu capul de pământ, mândria/orgoliul lor este atât de mare încât nu vor auzi nimic sau se vor încăpățâna și mai tare. Trebuie să știi cum îi iei și cum le explici: calm, cu exemple, fără insistență, cu multă multă răbdare. Unii te vor asculta. Majoritatea însă se vor înfige cu sete în pământ ca apoi să încerce să se ridice.

Eu fac parte din ultima categorie. Am învățat foarte repede din overshooting-ul meu, m-am ridicat rapid și am re-performat. Dar de această dată am învățat să mă analizez extrem de atent. Și de asemenea să identific rapid overshooterii. Chiar acum încerc să salvez vreo doi. Unul din cei doi însă cred că va face un crash landing cât de curând.

Iubeste-ti aproapele

alt

…sau scuipă-l. La partea a doua noi românii ne pricepem, mai precis la a scuipa pe ceva/cineva când nimeni nu ne vede. Pentru că suntem șoareci fără pic de curaj, fără pic de oo. Atât în viața reală, cât și (mai ales) pe internet. Ne lipsește respectul și simțul responsabilității. Și rezistăm civilizării, în loc să vrem să devenim mai buni, ne complacem în mocirla noastră din care nu lăsăm pe nimeni să iasă. Ne lamentăm (o canadiancă îmi spunea că nu a văzut atâta bickering la români ca la alt neam), dar în același timp violăm și ucidem capra vecinului, cum spuneam aici.

Cei care vor să schimbe ceva se dau repede bătuți, sau rămân la nivelul declarațiilor, căci „nimic nu se poate face”, „totul este de rahat aici”. Și totuși… Să luăm câteva exemple de lipsă de oo.

  • sunt înjurat pe blog de unul-doi interesanți sub protecția anonimatului. De ce nu aveți curajul să vă dați un link, ceva prin care lumea să vă cunoască? E chiar atât de plăcut să fii șoricel și de sub protecția anonimatului să chițăi la mine?
  • eram în Constanța cu X6-le. Îl parchez LEGAL, într-un loc din centru marcat CLAR cu semnul de parcare (nu suport să parchez undeva unde știu că deranjez pe cineva, sau că este ilegal; prefer să merg până la 1km în jur doar să știu că am parcat legal). Sorb o narghilea, mă întorc la mașină, și ce găsesc pe bara din spate? O enormă flegmă. Se vedea că cineva muncise din răsputeri la ea. Mă întreb pe cine am deranjat cu parcarea și de ce. Nu îi plăcea mașina, ce reprezintă ea, faptul că l-a deranjat estetic? De ce nu m-a așteptat la mașină pentru a deschide o discuție? Eram cu încă doi prieteni, și sunt sigur că puteam purta o discuție civilizată… Dar nu, a preferat șoarecul să stea, să muncească la o flegmă și să o depoziteze pe bara spate.
  • parchez azi pentru 1 minut mașina mea în fața unei farmacii. Perfect legal, în loc marcat cu parcare. Ce găsesc pe ușa din spate? Ați ghicit, o flegmă. Din nou, dacă te-am deranjat cu ceva, de ce nu m-ai așteptat să îmi explici nemulțumirea ta? Fiind mașina în fața farmaciei, bănui că era clar că eram înăuntru pentru a achiziționa medicamente (sau în cazul meu ceaiuri).

Frica de responsabilitate este ceva ce continuă să mă fascineze. Continuă să mă fascineze prostia umană și lipsa reciprocă de respect. Continuă să mă fascineze prostia celor care doresc să facă rău, nedându-și seama cât rău își fac lor. M-ai scuipat, te găsesc și nu e bine. M-ai înjurat pe net, aflu cine ești, și nu e bine. Toți se bazează pe faptul că „îți va fi mult prea greu să faci ceva”. Greșit, de când am prieten avocat îmi dau seama cât de ușor îmi este să fac ceva.

So bring it on, I am full of love…

Prietenii adevarati…

M-au inspirat două posturi de la Sebi și de la Cetin referitoare la prieteni. Nu am să mă refer aici la „prietenii” care profită de tine, fiindcă am avut destui din aceștia, ca și voi de altfel. Am să mă refer la cum se face o selecție riguroasă în lista de prieteni.

În 2009 și 2010 am trecut prin momente grele din punct de vedere personal. Am ales ca în loc să îmi plec capul și să zic ce grea este viața, să mă schimb, să slăbesc, să încerc să devin un om mai bun. Nu mulți au fost cei care m-au ajutat. Să corectez: i-am putut număra pe degetele de la o mână. Deci, am avut un prim criteriu de selecție ca să mă exprim așa. Odată începută selecția, am mai aplicat un filtru foarte important: valori morale. Nu mai suport să am oameni lângă mine care nu au aceleași valori morale cu ale mele. Nu mai suport oameni care-și înșeală jumătatea, care fură, care fac măgării, care fac pe deprimații când nu au de ce, care nu sunt mânați de sentimente pozitive. Dar am să exemplific mai la concret.

Se iau două perechi de prieteni. În prima, ei împreună de vreo 9 ani să zicem, fără intenții imediate de căsnicie. El își dă seama că nu mai este îndrăgostit de ea, pe care oricum o înșelase și în trecut. Se recombină cu o alta, după ce o zboară pe prima din apartament. Urmează fazele de povestit la prieteni ce proastă era prima, ce minunăție a Domnului e a doua, depresii reciproce, sudălmi reciproce pe la prieteni. După vreo două-trei luni în care prima a vizitat inclusiv un psihiatru pentru a trece de depresie, el își dă seama că totuși a doua nu îi este potrivită, o zburătăcește și o ia pe prima înapoi. Prima acceptă pentru că vede în el pe bărbatul vieții ei. El, un finuț, păstrează pe un site de photosharing atât poze cu fosta actuală, cât și cu cea temporară. În brațe, bineînțeles.

În a doua pereche, ei sunt împreună din liceu. El, mai „dă pe lângă”, cu preferințe la doamne mai în vârstă care acceptă plata înainte. Ea se face că nu știe (nu cred nici în ruptul capului că o femeie nu își poate da seama de aceste chestii), acceptă motivațiile lui pt spargerea integrală a salariului în mai puțin de două săptămâni (motivații gen „făcut cinste la colegi”). Se căsătoresc. El o lasă mai moale, dar nu elimină activitățile extraconjugale din palmares. Acum au un copil, și ea zice că s-a maturizat datorită experiențelor prin care a trecut. De fapt dacă mă gândesc cam toți mi-au declarat că „s-au maturizat” datorită experiențelor prin care au trecut.

Nu am făcut bine că în cadrul filtrării am rupt legătura cu ei?