Costul libertății

„Libertate, libertate” strigau „magnificii copii și adolescenți ai lui decembrie 1989” cum îi numea săracul Călin Nemeș, luptător pentru libertate. „Libertate, libertate” strigau și acum în ianuarie și în februarie 2017 sute de mii de români din București, Cluj, Timișoara, Iași, Constanța, Pitești, Ploiești, Oradea și multe alte orașe. În timp ce tinerii timișoreni își dădeau viața sub gloanțele automatelor militarilor conduși de căpitani, maiori, colonei și generali ce astăzi se lăfăie cu pensii de mii de EUR, Nicolae Ceaușescu, conducător al României dădea următorul comunicat:
„Înainte de toate, doresc sa va informez pe dumneavoastră despre o importanta hotărâre adoptata in aceasta zi de Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al partidului privind nivelul de trai al oamenilor muncii. Am hotărât in aceasta dimineața ca, începând de la 1 ianuarie, sa majoram in cursul anului viitor retribuția minima de la 2.000 la 2.200 lei. De aceasta majorare importanta vor beneficia peste 1.500.000 de oameni ai muncii.
Tot de la 1 ianuarie, vom majora alocațiile pentru copii, intre 30-50 de lei. In raport cu numărul de copii si de retribuția oamenilor muncii – ceea ce constituie un ajutor puternic, pentru circa 4.400.000 de copii ai patriei noastre.
De asemenea, se vor introduce indemnizații de naștere, de l.000 de lei, pentru toate femeile, cu începere de la primul copil, iar, in continuare, pentru femeile care nasc doi sau mai mulți copii indemnizația la naștere va fi de 2.000 de lei pentru fiecare copil – ceea ce constituie, de asemenea, un puternic stimulent, de ajutor pentru mamele, pentru femeile patriei noastre.
Am hotărât sa majoram pensiile minime de la 800 la 900 lei. Am hotărât, totodată, ca pensia de urmaș sa fie majorata cu 100 de lei. Vom creste, de asemenea, ajutorul social de la circa 500 de lei la 800 de lei. Vom asigura, in acest fel, condiții bune, corespunzătoare de munca si viată pentru toți cetățenii patriei noastre.
Aceste masuri demonstrează cu putere ca – pe măsura dezvoltării economiei – facem totul pentru a asigura ridicarea continua a nivelului de trai, material si spiritual al poporului, potrivit hotărârilor Congresului partidului.”

Sună familiar, nu este așa? Din fericire era prea târziu pentru tâmpitul desprins de realitatea cotidiană și de suferințele poporului și a sfârșit fugind din București ca mai apoi să fie capturat și executat rapid de către noii securiști ce acaparaseră puterea.

Am plătit prețul libertății cu peste o mie de morți și cu mii de răniți. Acesta a fost prețul libertății României în Decembrie 1989. Alte sute de morți au căzut în lupta pentru libertate sub regimurile neo-comuniste ale lui Ion Iliescu – morți pentru care acest călău kaghebist în sfârșit este judecat.

Au trecut aproape 30 de ani de la acele clipe cumplite și vălul uitării se așterne peste inimile noastre. Mâncăm, bem, conducem, luăm credite, cumpărăm tâmpenii de care nu avem nevoie și ne bazăm pe alții să ia hotărâri pentru noi. Mulți dintre noi au ajuns să îl regrete pe Ceaușescu. Mai precis 43% dintre noi conform unui sondaj IRES. Partidul îți oferea totul – locuință, loc de muncă, oportunități să îți cunoști perechea, să te căsătorești, să faci mulți copii, cerându-ți un singur lucru: libertatea. Era tot ce trebuia să sacrifici: să taci, să fii obedient, să nu pui întrebări și mai ales să nu crâcnești împotriva orânduirii. Toată această schemă a picat atunci când aparatul de stat nu a mai putut oferi un nivel de trai minim (atenție, MINIM) pentru populație: mâncare, haine, consumabile. Frustrările s-au acumulat și la prima scânteie totul a explodat.

Astăzi avem oameni ce regretă acel nivel de trai minim. Aveai dar nu aveai nimic. Partidul îți dădea direcția. Dacă te descurcai aveai stomacul plin și dormeai liniștit. Mai turnai la Secu și mai și primeai bonificații.
Libertatea are un cost uriaș, și nu este un cost ușor de definit. Trebuie tu ca individ și ca membru al unei colectivități să ai maturitatea să decizi TU ce este mai bun pentru tine și pentru familia ta. Trebuie ca tot timpul să iei decizii – bune sau proaste – pentru care ești responsabil. Nimeni nu îți dă direcția, ești propriul tău stăpân. Problema este că TU trebuie să faci rost de un acoperiș sub care să dormi, TU trebuie să faci rost de bani să te întreții și să îți întreții familia, TU ești responsabil. Ești liber dar ești plin de responsabilități.

Poate vă întrebați de-a lungul istoriei – și nu doar a românilor – de ce nu au fost prea multe revolte ale sclavilor sau ale iobagilor. De ce putem număra în cursul a câteva sute de ani pe degete momentele în care sclavii sau iobagii sau cei asupriți s-au răsculat cerându-și libertatea.

Deoarece MINIM necesar – mâncare, băutură, acoperiș, orar zilnic. A, bici pe spate, nobilul ce-ți siluia nevasta și fiicele, bătăi și umilințe? E ok, uite bolul cu mâncărică. A, vrei libertate? Ok, costă…

De ce am scris acest articol? Mă uit cu câtă ușurință și relaxare privim (așa cum străbunicii noștri au făcut-o acum 70 de ani) cum democrația și libertatea sunt călcate în picioare într-un număr șocant de țări. Toate sub principiul „dar dă și la oameni”. E ok, le-a tăiat netul fraierilor dar fraierii au ce mânca. E ok, i-a împușcat pe protestatari dar am stat și am privit filmulețul pe un TV 4K. Suntem relaxați.

Cineva să ne plătească și nouă prețul ăsta al libertății. A, un stăpân? Sigur bo$$, orice, mi-e și mie fomiță.

Închei (pentru a câta oară) cu acest citat tot din Călin Nemeș: „Circulați. Totuși, gândiți-vă că într-o bună zi se va încheia și viața voastră supusă stomacului. […] Și ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieții noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii și adolescenți ai lui decembrie 1989. Și, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Știu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?

De ce uram Romania?

Nu voi înțelege niciodată pe cei ce-și urăsc țara. Mă depășește cum poți urî un loc în care te-ai născut, în care poate ai crescut și de care te-ai fi putut lega. Este cu atât mai greu de înțeles cu cât înainte de ‘89 țara gemea de iubire de patrie. Iubirea de Patrie ne-a adus și la Decembrie ‘89 (dincolo de măgăriile făcute de inculpați precum Ion Iliescu, cei care au ieșit în stradă au făcut-o pentru a scăpa România de comuniști), la 13-15 Iunie 90, la zecile de demonstrații anti-Iliescu, anti-comunism…

Și din deznădejdea revoluției furate și din frustrarea perioadei de „tranziție” din care a apărut noua pătură de „băieți deștepți” s-a născut scârba de România. Ea oricum stătea pitită în glume „dacă-i făcută în România clar se strică”, iar pe baza deznădejdii generale a anilor 90 a explodat. Un prieten după ce a luat o bâtă de miner în iunie 90 a jurat că pleacă fără să mai revină în țară, și ca el au făcut zeci, sute de mii de oameni. Care când se întorceau în patrie descriau „raiul” vestului privind cu scârbă la tot ce este în țară. Și noi ne-am inspirat ușor de scârba lor, și am început să criticăm cam tot ce este românesc. Să criticăm fără a încerca să corectăm ceva. În timp sentimentul a evoluat și s-a transformat: „raiul” vestului a cam dispărut sub criză și sub povara emigranților, scârba noastră am transmis-o generației următoare care a trecut-o prin filtrul propriu, și ce a ieșit vedem astăzi.

Și străinii nu ne pot înțelege. Discutam cu câțiva expați care îmi explicau cât de mult le plac frumusețile naturale ale României. Cât de mult iubesc munții, Delta, Maramureșul, Sibiul, Clujul, Brașovul, Iașiul. Și adevărul este că sunt frumoase de mori. Doar că ei când vin sunt blocați de peisajul frumos, noi când mergem suntem blocați de munții de gunoaie, de maneliștii de pe marginea drumului, de aglomerație și de nesimțiții care o iau pe contrasens, de pițipoancele care urcă muntele pe tocuri și țipă de spaimă, de drumurile făcute praf și pulbere. Acum două săptămâni a fost un coleg de-al meu de la corporație în România și a stat la un hotel lângă Centrul Vechi. Deoarece avea avion dimineața, s-a trezit ceva mai devreme, pe la 4AM și a făcut câteva poze superbe cu Centrul Vechi gol, plin de zăpadă:

Buca1 (2)Buca2 (2)Buca3 (2)Buca4 (2)Buca6 (2)

Am share-uit albumul său de pe Facebook pe contul meu. Primul comentariu: „fotografiile sunt faine, dar stim cu totii ca zapada se topeste si or sa se vada iar gunoaiele.” Da, așa este, dar ne putem fir-ar să fie bucura puțin de orașul nostru? De țara noastră? De noi înșine? Și dacă așa de mult urâm toate „defectele”, putem face ceva să mișcăm lucrurile? Să nu mai așteptăm „muieți-s posmagii?”. Oare putem face să ne treacă încrâncenarea (un termen excelent folosit de un prieten de-al meu care stă de 8 ani în străinătate și își iubește țara și orașul mai mult ca orice) și să ne bucurăm de ce avem și să facem să avem ce nu avem?

Harnicul taran roman

Disclaimer: acest post nu vă atacă personal. Nu vă isterizați, nu mă iau de voi, de mamele, tații, bunicii voștri care stau la țară. Ci explic un trend pe care eu îl văd, puteți fi sau nu de acord cu el. Argumentând bineînțeles.

Țăranul român este un om harnic. Este sârguincios, cinstit, vrednic, primitor, ospitalier. Este de asemenea binevoitor, pilduitor, îngrijit. Își iubește muierea, își crește atent copiii, vrea să îi dea la carte. Își muncește pământul. Dacă se întâmplă vreo nenorocire în sat, sare în ajutorul celor oprimați. Face alegerile corecte.

Mă opresc aici. Am descris țăranul român așa cum îl regăsim prin romanele lui Rebreanu, prin poeziile lui Goga și ale lui Eminescu, prin „Amintirile” lui Creangă. Este țăranul privit într-un mod idealist, așa cum l-am fi dorit să fie. De secole. Din păcate țăranii din România, în marea lor majoritate sunt departe de aspirațiile mai sus menționate.

Mă veți contrazice, sunt sigur că aveți exemple de oameni care locuiesc la țară și au toate calitățile menționate mai sus. A sosit momentul să o spunem drept: sunt excepții! În marea lor majoritate, țăranii sunt o masă de manevră excelentă pentru politicieni, ușor de prostit pentru că nu au școală și pentru că de altfel nici nu se dorește să aibă școală, căci dacă ar avea ar vota în cunoștință de cauză și nu în cunoștință de băutură.

Să îmi argumentez teoria acum.

Țăranul își iubește pământul.

Dacă ne plimbăm în jurul marilor orașe, inclusiv în jurul Bucureștiului vedem sute, mii de hectare nelucrate, proprietăți ale unor țărani care sperau să le vândă pentru a-și lua Q7 în hambar. Și care (guess what) speră în continuare că piața își va „reveni”, că vor putea să-și ia Q7 din hectarele pe care bunicii lor trudeau să le cultive. Nu vor să bage pământul în „asociații” pentru că le este frică de faptul că alții vor câștiga bani din terenurile lor. „Să moară capra vecinului” este încă un concept cheie.

Nu pot să uit vremurile de dinainte de 2008 când cafenelele din Dorobanți erau pline de astfel de exemplare la mese cu samsari ai terenurilor, cu PUZ-uri și PUG-uri întinse pe mese ce trăgeau cu ochiul la super-mașinile samsarilor. Fuse fuse și se duse!

Țăranul muncește pentru recoltă.

…ca apoi să o țină în hambar până putrezește. Uitați-vă la televizor câți țărani nu vor să își vândă recoltele pentru că prețul este prea mic. Dragii moșului, așa este piața – da, vor veni vremuri când prețul alimentelor va crește și implicit prețul produselor voastre va crește, însă până atunci trebuie să vindem ce avem. Interesant este însă că dacă românii nu vor să vândă pe prețuri mici, străinii o fac. Am văzut aseară la PRO TV o știre despre un elvețian parcă ce a făcut o fabrică mică de sucuri de fructe (în cazul de față mere) în județul Suceava. Și cumpăra merele de la țărani, și făcea business bun. Interviu cu un țăran: „ne dă pe mere un preț cât de cât corect” – oricât de bun ar fi prețul, ei nu vor fi niciodată mulțumiți. Că de, porcu de elvețian face mai mulți bani decât el, țăranul român.

Bunica mea are pământ în comuna Aghireșu, jud Cluj. Nu îl poate munci, și niciunul dintre noi putori urbane nu o face și nu are de gând să o facă (deși când stau să mă gândesc uneori îmi vine să las totul să mă apuc de pământ). Așa că am încercat să îl dăm în „arendă”, să îl muncească cineva, și o mică (dar mică) parte din recoltă să ne revină (pământul nemuncit se „strică”) – feedback: „da ce, muncesc eu pentru recolta VOASTRĂ?”. Yep, țărani ardeleni, ăia descriși drept mega-harnici și civilizați.

Țăranul român este pașnic și binevoitor.

Unde au loc crimele alea sinistre descrise cu patos la televizor, și alte orori? My point exactly. Și dacă este să dau un exemplu concret. Am și eu rude la țară. Ei bine, doi unchi de ai mei, veri primari, vecini, au ajuns să se urască de moarte pentru o latură de pământ lată de vreun metru, pe care o disputau amândoi. Unul a murit, nevasta celuilalt mai că nu a dat chef. Ultima oară când am călcat pe acolo mi s-a atras atenția că dacă mă mai duc pe afară, eventual dacă mai și rămân pe acolo, să nu uit de neamurile mele (și a urmat o enumerare de vreo 20 nume, de care ar fi trebuit să am grijă dacă plecam).

Țăranul român sare în ajutorul celor năpăstuiți.

Cel mai bine s-a văzut asta când au venit inundațiile. Poveștile alea cu țăranii care beau în timp ce muncitorii încercau să le ridice casele dărâmate și cărora le vindeau materialele tot pe băutură nu sunt SF. Nici poveștile alea cu țăranii care așteptau viitura zicând că statul trebuie să facă ceva. Da, sunt excepții, mai țineți minte acei țărani care au construit singuri un pod pentru că autoritățile o frecau? Mi-e lene să caut link, dar excepții există.

Concluzia mea: înainte să scrieți „da țăranul chiar muncește, ce tot zici chestii peiorative despre țărani” gândiți-vă de două ori. Da, probabil țăranii pe care îi cunoașteți (deși am așa un feeling că cei care spuneți chestiile astea știți despre sate fix cât știu eu despre microbiologie) o fac, dar în marea lor majoritate țăranul român nu (mai) este cel descris în nuvele, romane, poezii; este un român ca noi toți ceilalți, cu toate „calitățile” asociate.

PTTR

Una dintre cele mai parazite organizații care este ca un cancer la bugetul de stat este Poșta Română. O entitate uriașă cu mii de frecangii angajați ce consumă la greu bani de la bugetul de stat, buget la care noi fraierii contribuim la greu. Entitate care când aude cuvinte precum „informatizare”, „automatizare”, „optimizare” tremură din toate încheieturile comunisto-bolșevice – e nasol să nu mai ai pe ce să căpușezi tocmai când ți-ai securizat posturi de directoraș cu șpăgi grase.

Poșta Română este acea entitate care are nesimțirea să se plângă că firmele de curierat îi omoară business-ul; nu, nu i-l omoară, DIN PĂCATE! Dar sper ca în curând situația să se schimbe – când presiunea pe buget crește și anumiți miniștri își riscă scaunele, vor tăia în carne vie.

De unde mi s-a luat… Am pus o comandă pe Amazon, și astăzi a sosit. A sosit în felul următor: CD-ul comandat mi-a venit la firmă, iar cutia cu cărți s-a dus la onor poștă, de unde am primit un onor aviz de colet. Era foarte greu să le aducă pe amândouă să zicem. Ok, iau avizul și mă înființez la Oficiul Poștal 32. În primul rând înăuntru puțea a hoit – cred că cineva-și trimisese bunicul prin poștă și cei de acasă îl uitaseră acolo, altcumva nu-mi explic mirosul. Stăteam cu gura spre aparatul de aer condiționat ca spre unica sursă de supraviețuire din acel mediu ostil. Îmi vine rândul, dau beletu. Și are loc următorul dialog apoteotic:

  • „-n-am nimic de astăzi!”
  • „Hă?”
  • „pachetul nu este la noi ÎNCĂ”
  • „HĂ???!!!”
  • „ați venit prea devreme!”
  • „cum adică prea devreme?!”
  • „păi aici zice ora 8”
  • „da, de la 8AM la 8PM”
  • „tot este prea devreme”
  • „doamnă, am primit acest aviz, vă rog dați-mi coletul”
  • „dar nu-l avem, reveniți în altă zi!”
  • „când?”
  • „nu știu”
  • „vă bateți joc de mine și mă puneți pe drumuri? Nu vă este rușine??!!”
  • „nu este vina mea, vi s-a adus PREA REPEDE avizul, și ați venit PREA REPEDE!”
  • „ok, mulțumesc, sper să vă dea afară”

Deci asta este Poșta Română. De ce dracu aș trimite ceva prin paraziții ăștia? Sper să dea afară toate babele infecte care încearcă să arunce vina pe client, sper să omoare odată tot sistemul ăsta parazit pe care noi îl plătim. Căci eu prin jaful comunist de Poștă Română nu mai trimit NIMIC.

Acum două dăți am făcut greșeala să comand două cămăși. Nu au ajuns; trimit la Amazon service, îmi zic că nu găsesc comanda, s-a pierdut prin Estul sălbatic denumit România (sper că ăla de la PTTR care a ciordit cămașa a și fost îngropat cu ea). Și retrimit comanda. Care și ea este furată, tot la PTTR (pt tineri, așa se numea înainte de 89 organizația comunistă Poșta Română)! Moment în care cei de la Amazon se scuză și îmi returnează banii. Sincer, mi-a fost mie mai multă rușine decât lor; rușine că infractorii de la Poșta Română s-au comportat ca ultimele gunoaie furând. Dar na, tot ce putem spera este că acuma viermii din mormintele hoților se desfată și ei cu cămășile Amazon.