Costul libertății

„Libertate, libertate” strigau „magnificii copii și adolescenți ai lui decembrie 1989” cum îi numea săracul Călin Nemeș, luptător pentru libertate. „Libertate, libertate” strigau și acum în ianuarie și în februarie 2017 sute de mii de români din București, Cluj, Timișoara, Iași, Constanța, Pitești, Ploiești, Oradea și multe alte orașe. În timp ce tinerii timișoreni își dădeau viața sub gloanțele automatelor militarilor conduși de căpitani, maiori, colonei și generali ce astăzi se lăfăie cu pensii de mii de EUR, Nicolae Ceaușescu, conducător al României dădea următorul comunicat:
„Înainte de toate, doresc sa va informez pe dumneavoastră despre o importanta hotărâre adoptata in aceasta zi de Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al partidului privind nivelul de trai al oamenilor muncii. Am hotărât in aceasta dimineața ca, începând de la 1 ianuarie, sa majoram in cursul anului viitor retribuția minima de la 2.000 la 2.200 lei. De aceasta majorare importanta vor beneficia peste 1.500.000 de oameni ai muncii.
Tot de la 1 ianuarie, vom majora alocațiile pentru copii, intre 30-50 de lei. In raport cu numărul de copii si de retribuția oamenilor muncii – ceea ce constituie un ajutor puternic, pentru circa 4.400.000 de copii ai patriei noastre.
De asemenea, se vor introduce indemnizații de naștere, de l.000 de lei, pentru toate femeile, cu începere de la primul copil, iar, in continuare, pentru femeile care nasc doi sau mai mulți copii indemnizația la naștere va fi de 2.000 de lei pentru fiecare copil – ceea ce constituie, de asemenea, un puternic stimulent, de ajutor pentru mamele, pentru femeile patriei noastre.
Am hotărât sa majoram pensiile minime de la 800 la 900 lei. Am hotărât, totodată, ca pensia de urmaș sa fie majorata cu 100 de lei. Vom creste, de asemenea, ajutorul social de la circa 500 de lei la 800 de lei. Vom asigura, in acest fel, condiții bune, corespunzătoare de munca si viată pentru toți cetățenii patriei noastre.
Aceste masuri demonstrează cu putere ca – pe măsura dezvoltării economiei – facem totul pentru a asigura ridicarea continua a nivelului de trai, material si spiritual al poporului, potrivit hotărârilor Congresului partidului.”

Sună familiar, nu este așa? Din fericire era prea târziu pentru tâmpitul desprins de realitatea cotidiană și de suferințele poporului și a sfârșit fugind din București ca mai apoi să fie capturat și executat rapid de către noii securiști ce acaparaseră puterea.

Am plătit prețul libertății cu peste o mie de morți și cu mii de răniți. Acesta a fost prețul libertății României în Decembrie 1989. Alte sute de morți au căzut în lupta pentru libertate sub regimurile neo-comuniste ale lui Ion Iliescu – morți pentru care acest călău kaghebist în sfârșit este judecat.

Au trecut aproape 30 de ani de la acele clipe cumplite și vălul uitării se așterne peste inimile noastre. Mâncăm, bem, conducem, luăm credite, cumpărăm tâmpenii de care nu avem nevoie și ne bazăm pe alții să ia hotărâri pentru noi. Mulți dintre noi au ajuns să îl regrete pe Ceaușescu. Mai precis 43% dintre noi conform unui sondaj IRES. Partidul îți oferea totul – locuință, loc de muncă, oportunități să îți cunoști perechea, să te căsătorești, să faci mulți copii, cerându-ți un singur lucru: libertatea. Era tot ce trebuia să sacrifici: să taci, să fii obedient, să nu pui întrebări și mai ales să nu crâcnești împotriva orânduirii. Toată această schemă a picat atunci când aparatul de stat nu a mai putut oferi un nivel de trai minim (atenție, MINIM) pentru populație: mâncare, haine, consumabile. Frustrările s-au acumulat și la prima scânteie totul a explodat.

Astăzi avem oameni ce regretă acel nivel de trai minim. Aveai dar nu aveai nimic. Partidul îți dădea direcția. Dacă te descurcai aveai stomacul plin și dormeai liniștit. Mai turnai la Secu și mai și primeai bonificații.
Libertatea are un cost uriaș, și nu este un cost ușor de definit. Trebuie tu ca individ și ca membru al unei colectivități să ai maturitatea să decizi TU ce este mai bun pentru tine și pentru familia ta. Trebuie ca tot timpul să iei decizii – bune sau proaste – pentru care ești responsabil. Nimeni nu îți dă direcția, ești propriul tău stăpân. Problema este că TU trebuie să faci rost de un acoperiș sub care să dormi, TU trebuie să faci rost de bani să te întreții și să îți întreții familia, TU ești responsabil. Ești liber dar ești plin de responsabilități.

Poate vă întrebați de-a lungul istoriei – și nu doar a românilor – de ce nu au fost prea multe revolte ale sclavilor sau ale iobagilor. De ce putem număra în cursul a câteva sute de ani pe degete momentele în care sclavii sau iobagii sau cei asupriți s-au răsculat cerându-și libertatea.

Deoarece MINIM necesar – mâncare, băutură, acoperiș, orar zilnic. A, bici pe spate, nobilul ce-ți siluia nevasta și fiicele, bătăi și umilințe? E ok, uite bolul cu mâncărică. A, vrei libertate? Ok, costă…

De ce am scris acest articol? Mă uit cu câtă ușurință și relaxare privim (așa cum străbunicii noștri au făcut-o acum 70 de ani) cum democrația și libertatea sunt călcate în picioare într-un număr șocant de țări. Toate sub principiul „dar dă și la oameni”. E ok, le-a tăiat netul fraierilor dar fraierii au ce mânca. E ok, i-a împușcat pe protestatari dar am stat și am privit filmulețul pe un TV 4K. Suntem relaxați.

Cineva să ne plătească și nouă prețul ăsta al libertății. A, un stăpân? Sigur bo$$, orice, mi-e și mie fomiță.

Închei (pentru a câta oară) cu acest citat tot din Călin Nemeș: „Circulați. Totuși, gândiți-vă că într-o bună zi se va încheia și viața voastră supusă stomacului. […] Și ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieții noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii și adolescenți ai lui decembrie 1989. Și, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Știu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?

Sa nu uiti, Darie

Fraza aceasta este singura pe care mi-o amintesc din romanul „Desculț” al lui Zaharia Stancu – lectură obligatorie pe vremea Împușcatului. Un roman ce motiva cumva existența comunismului și ura de clasă. O tâmpenie lacrimogenă despre asuprire, nedreptate etc, un fel de telenovelă cu iz proletcultist ce a fost apreciată (și este în continuare) de comuniștii și socialiștii din întreaga lume. Drept urmare, singura chestie rămasă din acel roman a fost această frază – „să nu uiți, Darie”.

Pentru că eu nu uit. Nu uit acele momente când copil fiind, am fost descalificat de la a-l întâmpina pe Tovarășul și pe Tovarășa la vizita de lucru (toate vizitele erau „de lucru”) pentru că am zburat cu capul înainte printr-un om de zăpadă făcut din hârtie de aia de împachetat. Mi s-a părut atunci rușinea supremă – cum să nu fiu în primul rând al limbiștilor Tovarășului? Pentru că așa ne creșteau ai noștri până puteam ajunge la o vârstă a discernământului – să nu cumva să ne scăpăm pe la școală cu vreo „chestie” că întreg mecanismul Securității se punea în mișcare.

Nu voi uita cum colegii mei de clasă (eram clasa a treia) se puneau în genunchi în fața unui retroproiector de dispozitive și când se ajungea la poze cu cei doi începeau să arunce cu flori către imaginile proiectate. Jur! Aruncau cu flori spre imaginile proiectate. Astăzi mulți dintre ei au copii cărora probabil niciodată nu le vor povesti despre cum stăteau ei în genunchi în fața pozei Tătucului și aruncau cu flori. Eu voi povesti așa cum vă povestesc vouă că îi priveam cu invidie că eu nu stăteam în genunchi. Fusesem învățat la școală că Tovarășul este cel care ne asigură viața și toate cele necesare (mai puțin banane, portocale, Pepsi, carne, pâine, lapte etc ce nu se găseau). Și era tragedie dacă mă prindeam că ai mei ascultau Europa Liberă (țin minte și acum cum se auzea bruiat totul).

Da, sunt sigur că părinții voștri au fost dizidenți și că s-au luptat cu sistemul și că v-au aruncat în lupta anticomunistă de la 5 ani. Noi, restul, așa am fost. Și pentru noi, copii în 89, Revoluția a venit ca un șoc. Era logic să fii crescut cu dragostea pentru Tovarăș căci dacă dădeai o gherlă la școală ai tăi se puteau trezi a doua zi muncind în Bărăgan sau la Canal. Așa, scurt și simplu.

Nu pot să uit frica… frica că suntem ascultați, desfacerea telefonului, a prizelor, frica să nu se audă ce nu trebuie să se audă. Frică, frică, frică… Odată la școală am fost întrebat ce vreau să fiu și eu am zis Secretar General Județean al Partidului. A înlemnit învățătoarea și i-a chemat pe ai mei. De fapt eu vroiam doar Renault 18-le pe care Secretarul îl conducea (era singura mașină non Dacia/ Skoda /Wartburg /Trabant /Lada/ Moskwitch). Eram copil…

De ce scriu această postare… Citeam acest superb articol al lui Alex Tocilescu despre cum Securitatea l-a spionat pe tatăl său, celebrul regizor Alexandru Tocilescu. Citiți cum l-au turnat prieteni, colegi, camarazi… Și din nou, după atâția ani, când citesc astfel de articole mi se întoarce stomacul pe dos. Îmi este o greață totală, îmi vine să vomit și de obicei mi se strică toată ziua… pentru că acești oameni continuă să existe în timp ce lumea începe să uite de ei.

Ai mei nu au vrut să își consulte dosarele la Securitate. Și-au dat seama că nu vor să afle ce prieteni i-au turnat și când. Probabil și-au dat seama că ar cam rămâne… hmm… singuri? Eu voi dori să consult aceste dosare la un moment dat, vreau să știu cine i-a turnat și când. Așa, ca să arăt copiilor mei ce înseamnă prietenii la nevoie.

Asta a făcut comunismul și Securitatea și de aceea îmi este atât de greață de ei și nu îi voi uita. Pentru că au distrus familii, prietenii, o cultură, un mediu, o populație, un popor. Brambureala de astăzi este efectul Securității și a culturii sale de genocid intelectual și moral. Dispariția valorilor morale și înlocuirea lor cu pseudovalorile „tot ai noștri sunt și ei” și „e bine și-așa rău” a dus țara aceasta în acest moment în care candidați condamnați și cercetați penal candidează la funcții publice fără nicio nerușinare sau frică.

Această țară și acest popor își putea dovedi forța distrugând securitatea în primele luni ale anilor ‘90. A ratat și efectul se vede după aproape 30 ani…